Cum improvizația a devenit metodă de guvernare
România funcționează astăzi într-o formulă politică paradoxală: are instituții democratice funcționale la nivel formal, dar produce rezultate sistemice slabe, incoerente și adesea contraproductive. Nu ne aflăm nici într-o democrație liberală consolidată, nici într-un regim autoritar clasic, ci într-un regim hibrid, în care puterea se exercită prin aranjamente informale, compromisuri opace și improvizații permanente.
În acest tip de regim, guvernarea nu se face prin politici publice coerente, ci prin șmenării – combinații tactice menite să conserve controlul, să evite asumarea și să amâne costurile reale.
1. Șmenul stabilității politice: coaliția ca pact de neatingere
Cel mai vizibil șmen este cel al stabilității mimate. Coaliția de guvernare PSD–PNL-UDMR-USR, justificată public prin nevoia de predictibilitate într-un context regional dificil, a funcționat în realitate ca un pact de neagresiune politică, nu ca un instrument de reformă.
Consecințele sunt cuantificabile:
- lipsa reformei administrației centrale și locale;
- amânarea sistematică a reformelor asumate prin PNRR (pensiile speciale, salarizarea unitară, managementul companiilor de stat);
- transformarea Parlamentului într-un organ de ratificare, nu de control.
Stabilitatea nu a fost folosită pentru a consolida statul, ci pentru a îngheța competiția politică reală.
2. Șmenul responsabilității colective: nimeni nu răspunde, toți decid
Un element central al regimului hibrid este evaporarea responsabilității politice. Eșecurile majore nu mai produc consecințe individuale.
Exemplele sunt recurente:
- gestionarea defectuoasă a crizelor din sănătate și educație fără demisii relevante;
- decizii strategice cu impact bugetar major luate prin ordonanțe de urgență, fără asumare parlamentară reală;
- rotația miniștrilor între portofolii, indiferent de performanță.
Responsabilitatea este diluată deliberat în formule precum „decizie de coaliție”, „context dificil” sau „moștenire instituțională”. Este un șmen clasic: incompetența protejată prin anonimat colectiv.
3. Șmenul reformei simulate: multă procedură, puține rezultate
România este campioană la reforme declarative. Strategii naționale, planuri multianuale, foi de parcurs – toate coexistă cu o capacitate redusă de implementare.
PNRR este exemplul cel mai clar:
- jaloane negociate, dar întârziate;
- reforme „ajustate” legislativ pentru a nu afecta interesele de sistem;
- legi adoptate formal, dar golite de conținut prin norme metodologice sau excepții ulterioare.
Reforma devine astfel un proces birocratic fără finalitate, un șmen procedural care satisface temporar partenerii externi, dar nu schimbă realitatea internă.
4. Șmenul expertizei decorative: consultare fără influență
Regimul hibrid românesc nu respinge expertiza; o instrumentalizează. Consilii consultative, grupuri de lucru și rapoarte de specialitate sunt invocate frecvent, dar rareori influențează decizia finală.
Instituțional:
- avizele critice sunt ignorate;
- analiza de impact este formală;
- experții incomozi sunt excluși discret din circuitul decizional.
Expertiza nu este integrată în guvernare, ci folosită ca acoperire intelectuală pentru decizii politice deja luate.
5. Șmenul securitar: invocarea amenințării pentru a evita reforma
Contextul de securitate regională este real și grav. Problema apare atunci când acesta este folosit pentru a suspenda orice dezbatere internă.
Sub pretextul securității:
- se evită reforma sectorului public;
- se justifică opacitatea decizională;
- se stigmatizează critica drept „iresponsabilă” sau „destabilizatoare”.
Este un șmen periculos: securitatea reală depinde de instituții funcționale, nu de tăcere politică.
6. Șmenul geopolitic: loialitate strategică fără capacitate internă
România mizează pe statutul de aliat loial în NATO și UE ca pe un certificat de bună purtare. Loialitatea este reală, dar a fost transformată într-un substitut pentru performanța internă.
Partenerii externi tolerează:
- reforme incomplete;
- stat de drept selectiv;
- instituții slabe,
atât timp cât România rămâne predictibilă strategic. Este un șmen cu termen limită: slăbiciunea internă erodează inevitabil credibilitatea externă.
7. Concluzie: șmenul ca limită a regimului hibrid
Șmenăriile funcționează doar într-un mediu cu presiune scăzută și răbdare externă. Pe măsură ce crizele se suprapun – bugetare, sociale, strategice – improvizația devine insuficientă.
Regimurile hibride nu se prăbușesc prin revoluții, ci prin uzură instituțională. Când mecanismele informale nu mai pot compensa lipsa de competență și viziune, sistemul începe să cedeze.
Iar atunci, nota de plată nu este achitată de arhitecții șmenului, ci de societate.