Seara trecută, la Davos, Elveția, prim-ministrul canadian Mark Carney a ținut ceea ce, foarte probabil, va fi consemnat în manualele de istorie ca un discurs definitoriu pentru o eră.
Nu prin retorică spectaculoasă, ci printr-un act rar în politica internațională contemporană: numirea onestă a realității. Un discurs care marchează explicit ruptura dintre lumea în care statele mijlocii au prosperat sub protecția unei „ordini bazate pe reguli” și lumea în care trăim astăzi – o lume a rivalității dure între marile puteri, a coerciției economice și a suveranității condiționate.
Pentru România, acest discurs nu este un exercițiu intelectual sau o reflecție îndepărtată. Este o oglindă.
Ordinea bazată pe reguli nu mai funcționează – nici măcar ca ficțiune
Mesajul central al lui Mark Carney este tranșant: nu asistăm la o tranziție, ci la o ruptură. Ordinea internațională post-Război Rece, cu instituțiile ei multilaterale, cu promisiunea comerțului liber și a beneficiilor mutuale, nu mai oferă protecție reală statelor care nu dețin putere structurală.
Regulile:
- sunt aplicate selectiv;
- sunt suspendate când devin incomode;
- sunt folosite ca instrument de presiune, nu ca garanție de echitate.
Integrarea economică, cândva sursă de prosperitate, a devenit armă: tarife, sancțiuni, lanțuri de aprovizionare vulnerabile, infrastructură financiară transformată în pârghie geopolitică.
Pentru statele mijlocii, inclusiv România, concluzia este inconfortabilă: invocarea automată a „regulilor”, a UE sau a NATO nu mai este suficientă dacă nu este dublată de capacitate proprie.
„A trăi în minciună” – de la Havel la geopolitica secolului XXI
Unul dintre cele mai puternice momente ale discursului este referința la Václav Havel și eseul său Puterea celor fără de putere. Metafora negustorului care afișează un slogan în care nu crede, doar pentru a evita problemele, este transpusă magistral în politica internațională.
Astăzi, multe state:
- știu că ordinea bazată pe reguli nu mai funcționează;
- știu că marile puteri nu respectă aceleași standarde;
- știu că dependențele lor sunt exploatabile.
Și totuși, continuă să se comporte „ca și cum”. Continuă să repete formule goale, să evite confruntarea realității, să spere că adaptarea pasivă le va cumpăra siguranța.
Carney este categoric: nu o va face.
Aceasta este esența „trăirii în minciună” la nivel geopolitic. Iar fragilitatea sistemului începe exact în momentul în care cineva are curajul să scoată pancarta din vitrină.
Suveranitatea mimată și riscul acomodării
Discursul atacă frontal o iluzie periculoasă: ideea că acomodarea permanentă echivalează cu stabilitatea. În realitate, spune Carney, aceasta nu este suveranitate, ci performarea suveranității în condiții de subordonare.
Pentru România, această observație este extrem de relevantă:
- suveranitatea declarată, dar dependentă energetic;
- securitatea afirmată, dar cu resursă umană subfinanțată;
- politica externă „principială”, dar vulnerabilă la presiuni economice.
Când capacitatea internă lipsește, pozițiile devin negociabile sub constrângere. Iar tăcerea selectivă față de abuzuri – în funcție de cine le comite – este exact „pancarta” pe care Havel o descria.
Statele mijlocii: prea slabe singure, puternice împreună
Un alt mesaj-cheie al discursului este acesta: statele mijlocii nu își permit luxul de a negocia individual cu hegemonii. Bilateralismul asimetric este o capcană. Competiția între state similare pentru „favoruri” duce inevitabil la concesii, nu la suveranitate.
Alternativa propusă de Carney este pragmatică:
- coaliții flexibile;
- parteneriate tematice;
- „geometrie variabilă” în funcție de interese și valori.
Aceasta nu este multilateralism naiv și nici retragere izolaționistă. Este cooperare selectivă, orientată spre rezultate, între state care înțeleg că, dacă nu sunt la masă, sunt în meniu.
Pentru România, lecția este clară: interesele sale strategice sunt mai bine apărate prin aliniere cu alte state mijlocii, în interiorul UE și NATO, dar și regional, decât prin adaptare solitară la presiunile marilor actori.
Realism bazat pe valori – singura formulă viabilă
Carney propune explicit un „realism bazat pe valori”. Nu idealism, nu cinism. Ci:
- valori clare (suveranitate, integritate teritorială, drept internațional);
- recunoașterea faptului că lumea nu este omogenă;
- acțiune consecventă, nu selectivă.
Pentru România, aceasta înseamnă:
- coerență între discurs și acțiune;
- aceleași standarde pentru prieteni și adversari;
- investiții interne care să susțină politica externă.
Puterea începe acasă
Poate cel mai important mesaj al discursului este acesta: nu există politică externă credibilă fără forță internă. Canada investește masiv în energie, industrie, apărare, tehnologie și capital uman tocmai pentru a-și permite o politică externă principială.
Aceeași logică se aplică României:
- securitatea energetică nu este opțională;
- industria de apărare nu este un moft;
- retenția capitalului uman este o chestiune de securitate națională.
Fără aceste fundamente, suveranitatea devine negociabilă sub presiune externă.
Concluzie: nostalgia nu este o strategie
Discursul lui Mark Carney nu este optimist, dar este lucid. Ordinea veche nu se va întoarce. A o aștepta înseamnă a pierde timp strategic.
Pentru România, întrebarea nu este dacă această lume nouă va veni – ea este deja aici. Întrebarea este dacă vom continua să „trăim în minciună”, sperând că inerția ne va proteja, sau dacă vom avea curajul:
- să numim realitatea;
- să construim capacitate internă;
- să cooperăm inteligent cu statele care se confruntă cu aceleași riscuri.
Așa cum a spus, implicit, Carney la Davos:
cei puternici își au puterea lor. Dar statele mijlocii au încă un atu – capacitatea de a spune adevărul și de a acționa împreună.
Iar într-o lume a fortărețelor, acesta poate fi diferența dintre relevanță și marginalizare.