Un manifest despre impostura responsabilității politice, promisiunile electorale și România care a fost pusă din nou să plătească pentru greșelile celor care o conduc
Există un moment în viața unei societăți în care nemulțumirea nu mai poate fi catalogată drept populism, frustrarea nu mai poate fi explicată prin „lipsă de educație civică”, iar întrebările cetățenilor nu mai pot fi expediate prin comunicate sterile despre „necesitatea reformelor” și „responsabilitatea fiscal-bugetară”. Există un moment în care oamenii încep să observe că între ceea ce li s-a promis înainte de alegeri și ceea ce li se oferă după ce voturile au fost numărate se cască un abis atât de mare, încât problema nu mai este doar una de politică publică, de economie sau de administrare a bugetului, ci una profund morală: ce valoare mai are cuvântul unui politician într-o democrație în care promisiunea electorală pare să înceteze să mai producă obligații politice imediat după închiderea urnelor?
Pentru că România nu mai poate fi guvernată prin perpetua logică a sacrificiului unilateral, în care cetățeanului i se explică de fiecare dată că trebuie să înțeleagă situația, să accepte creșterea taxelor, să suporte inflația, să renunțe la indexări, să plătească mai mult pentru aproape orice și să aștepte o prosperitate care este mereu promisă pentru un viitor suficient de îndepărtat încât nimeni să nu mai poată cere socoteală celor care au făcut promisiunea.
În același timp, statul pare să descopere cu o uimitoare consecvență că există foarte puține domenii în care sacrificiul său propriu să fie la fel de profund precum sacrificiul pe care îl solicită cetățeanului.
Iar aici începe adevărata problemă.
PROMISIUNEA ELECTORALĂ NU ESTE O MOMEALĂ PENTRU VOT
În fiecare campanie electorală, politicienii își redescoperă cetățeanul.
Își amintesc de pensionar, de militar, de polițist, de profesor, de medic, de antreprenor, de muncitor, de agricultor, de familia cu copii și de tânărul care se gândește să plece din țară; își amintesc că România are nevoie de investiții, că salariile trebuie să crească, că pensiile trebuie protejate, că taxarea trebuie să fie predictibilă, că birocrația trebuie redusă, că privilegiile trebuie eliminate și că statul trebuie reformat, iar discursurile electorale sunt construite cu suficientă grijă pentru a crea impresia că, de această dată, cetățeanul se află în centrul preocupărilor politice.
Apoi vin alegerile.
Voturile sunt numărate, alianțele sunt negociate, funcțiile sunt împărțite, guvernarea se instalează, iar cetățeanul care a fost atât de important în campanie descoperă că rolul său s-a schimbat radical: din alegător devine contribuabil, din beneficiar al promisiunilor devine plătitor al notelor de plată, iar din partener al statului devine, prea adesea, obiectul unor politici fiscale și administrative pe care nu le mai poate influența decât peste câțiva ani, la următoarele alegeri.
Aceasta nu este normalitatea democratică pe care ar trebui să o acceptăm.
Un politician are dreptul să își schimbe politica atunci când realitatea economică se schimbă, dar are obligația politică de a explica de ce își schimbă angajamentele, cine suportă costurile deciziei și de ce soluția aleasă este preferabilă alternativelor existente.
Nu există nimic mai simplu și mai greu în același timp decât asumarea responsabilității.
Iar responsabilitatea începe în momentul în care un politician are curajul să spună electoratului nu doar „ce vom face”, ci și „ce nu vom putea face”, „cât va costa”, „cine va suporta costul” și, mai ales, „ce vom sacrifica noi, cei care conducem, înainte de a vă cere dumneavoastră să sacrificați”.
DE CE AUSTERITATEA ÎNCEPE MEREU DE LA CETĂȚEAN?
Românului i se spune că statul este prea îndatorat, că deficitul este prea mare, că trebuie redusă cheltuiala publică și că societatea trebuie să suporte măsuri dificile pentru restabilirea echilibrelor financiare.
Foarte bine.
Dar atunci să avem o discuție până la capăt.
Dacă statul trebuie să facă economie, unde începe economia?
Începem prin reducerea risipei administrative sau prin creșterea taxelor?
Începem prin desființarea structurilor inutile sau prin reducerea veniturilor reale ale oamenilor?
Începem prin evaluarea companiilor de stat și a aparatului bugetar sau prin diminuarea puterii de cumpărare a celor care au muncit o viață?
Începem prin eliminarea privilegiilor și a sinecurilor sau prin suspendarea unor drepturi și mecanisme de protecție socială?
Aceste întrebări nu sunt populiste și nu sunt extremiste; sunt întrebări elementare de bună guvernare, pe care orice contribuabil care își plătește taxele are dreptul să le pună celor care administrează banii publici.
Pentru că este profund dificil să explici unui cetățean care muncește până la epuizare că „nu sunt bani” în timp ce acesta vede, de ani de zile, o arhitectură publică încărcată de instituții, consilii, funcții, indemnizații, sporuri, structuri administrative și poziții de conducere a căror eficiență este prea rar evaluată cu aceeași severitate cu care este evaluată performanța celui care lucrează în mediul privat.
Dacă statul cere eficiență societății, trebuie să fie primul care demonstrează eficiență.
SINECURA NU ESTE REFORMĂ
România nu va ieși din dificultățile sale economice doar prin mutarea banilor din buzunarul contribuabilului în bugetul statului.
Nu poți construi un stat eficient dacă prima grijă a reformatorului este să protejeze exact acele structuri care au nevoie de reformă.
Nu poți vorbi despre modernizarea administrației dacă reforma se oprește înainte de ușa celor care ocupă funcții bine remunerate în structuri asupra cărora cetățeanul nu are aproape niciun control.
Nu poți vorbi despre austeritate în timp ce există percepția publică persistentă că, atunci când vine momentul reducerilor, se caută mai întâi soluții pentru cei mulți și abia apoi se privește către privilegiile celor puțini.
Și nu poți cere populației să creadă în „reforma statului” dacă reforma este înțeleasă doar ca o operațiune contabilă prin care se colectează mai mult de la cetățeni pentru a menține neschimbată arhitectura de putere și confort administrativ.
Reforma reală nu înseamnă să iei mai mult de la cei care nu pot protesta suficient de puternic; reforma reală înseamnă să elimini ceea ce statul nu își mai permite să întrețină.
CÂND LEGEA DEVINE ELASTICĂ, ÎNCREDEREA ÎN STAT SE RUPE
Una dintre cele mai grave probleme ale unei societăți nu este doar nivelul taxelor, al pensiilor sau al salariilor, ci predictibilitatea regulilor după care oamenii își construiesc viața.
Un cetățean care muncește douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani trebuie să poată avea o minimă încredere că regulile stabilite de stat nu vor fi schimbate arbitrar ori de câte ori situația bugetară devine dificilă.
Desigur, nicio lege nu poate fi eternă și nicio politică publică nu poate fi imună la schimbare; dar între schimbarea legitimă a unei politici și transformarea permanentă a regulilor în funcție de conjunctura politică sau fiscală există o diferență fundamentală.
Când statul adoptă reguli privind salarizarea, pensiile sau alte drepturi și apoi intervine succesiv asupra lor, amânând, suspendând sau modificând mecanisme prevăzute anterior, cetățeanul începe să se întrebe nu doar cât valorează dreptul său, ci dacă mai poate avea încredere în promisiunea juridică a statului.
Iar fără încredere, contractul social începe să se destrame.
Pentru că cetățeanul poate accepta o perioadă dificilă.
Poate accepta o reformă.
Poate accepta chiar și o măsură nepopulară dacă i se explică necesitatea ei și dacă vede că sacrificiul este distribuit echitabil.
Ceea ce devine greu de acceptat este sentimentul că regulile sunt riguroase pentru cetățean și negociabile pentru stat.
ROMÂNUL A DEVENIT CONTRIBUABILUL PERFECT
Cetățeanul român este extraordinar de eficient atunci când statul are nevoie de bani.
Plătește TVA.
Plătește impozite.
Plătește contribuții.
Plătește taxe locale.
Plătește accize.
Plătește taxe pentru diverse servicii.
Plătește, direct sau indirect, aproape fiecare decizie fiscală luată de stat.
Și, în timp ce veniturile sale sunt permanent urmărite, impozitate și reglementate, cetățeanului i se cere să accepte că statul are nevoie de încă puțin, încă o ajustare, încă o reformă, încă o contribuție, încă un efort.
Numai că există o limită pe care contabilitatea rece a Ministerului Finanțelor nu o poate surprinde întotdeauna în tabelele sale: limita suportabilității sociale.
Un om poate avea un salariu nominal mai mare și, în același timp, să fie mai sărac dacă prețurile cresc mai repede decât veniturile.
Un pensionar poate primi aceeași sumă nominală și să piardă putere de cumpărare.
O familie poate avea venituri mai mari și să își permită mai puține lucruri.
Un antreprenor poate avea o cifră de afaceri mai mare și un sentiment mai mare de nesiguranță.
Acestea sunt realități economice pe care statul nu le poate rezolva prin formule administrative.
DIALOGUL SOCIAL NU POATE FI DOAR DECOR
O societate democratică nu funcționează prin principiul „noi am câștigat alegerile, voi trebuie să suportați consecințele”.
Alegerile oferă un mandat pentru guvernare, nu un mandat pentru ignorarea societății.
Guvernarea democratică presupune dialog, consultare, transparență, argumentare și capacitatea de a asculta inclusiv vocile critice, mai ales atunci când deciziile afectează categorii sociale întregi.
Când sindicatele, organizațiile profesionale, asociațiile de pensionari, reprezentanții mediului privat, societatea civilă și cetățenii sunt consultați doar formal, după ce decizia politică este deja luată, dialogul social riscă să devină o simplă scenografie democratică.
Iar o democrație în care oamenii sunt invitați să vorbească numai după ce deciziile au fost luate nu mai este o democrație participativă autentică, ci o administrație a puterii care mimează consultarea.
Trebuie să fim foarte atenți însă la cuvinte: România nu este un stat fascist și nu trebuie etichetată astfel doar pentru a amplifica o polemică politică.
Dar tocmai pentru că știm din istorie unde pot duce concentrarea puterii, disprețul față de opoziție, propaganda, intoleranța față de critică și transformarea cetățeanului într-un simplu executant al deciziilor autorității, orice reflex autoritar trebuie identificat și criticat înainte de a deveni normalitate.
Libertatea de exprimare nu este un privilegiu acordat de putere.
Este una dintre garanțiile prin care societatea poate controla puterea.
PREȘEDINTELE ȘI GUVERNUL NU POT CONFUNDA STATUL CU PROPRIA LOR PUTERE
Președintele, Guvernul, Parlamentul și partidele politice nu sunt proprietarii României, indiferent de majoritatea electorală sau parlamentară pe care o dețin la un anumit moment.
Ei sunt titularii temporari ai unor responsabilități publice.
Mandatele lor au început și se vor termina.
Funcțiile pe care le ocupă nu le aparțin.
Instituțiile pe care le conduc nu sunt extensii ale intereselor lor personale sau de partid.
Bugetul pe care îl administrează nu este averea lor.
Iar cetățeanul care îi critică nu este un dușman al statului.
Dimpotrivă.
Într-o democrație matură, cetățeanul care întreabă „de ce?” este unul dintre cele mai importante mecanisme de control al puterii.
De aceea, orice guvernare care începe să considere critica drept atac, întrebarea drept subversiune, opoziția drept dușmănie și protestul pașnic drept inconvenient trebuie să își pună imediat problema dacă nu cumva începe să piardă tocmai contactul cu principiile pe care pretinde că le apără.
ȘI CINE RĂSPUNDE PENTRU EȘEC?
Aceasta este poate cea mai importantă întrebare pe care România trebuie să înceapă să o pună.
Cine răspunde pentru politicile care eșuează?
Cine răspunde pentru banii cheltuiți fără rezultate?
Cine răspunde pentru proiectele întârziate ani întregi?
Cine răspunde pentru instituțiile care consumă resurse și livrează prea puțin?
Cine răspunde pentru deciziile economice greșite?
Cine răspunde atunci când promisiunile electorale sunt abandonate?
Cine răspunde când o reformă produce efecte contrare celor promise?
Și, mai ales, cât timp mai poate exista o democrație în care responsabilitatea politică este aproape întotdeauna transferată către context, către predecesori, către Europa, către război, către crize internaționale, către economie și către orice alt factor, mai puțin către cei care au avut efectiv puterea de a decide?
Un politician nu poate controla toate împrejurările.
Dar poate controla felul în care răspunde la ele.
Iar aici se află diferența dintre un lider și un ocupant al unei funcții.
ROMÂNIA NU ARE NEVOIE DE STĂPÂNI, CI DE OAMENI CARE ȘTIU CĂ MANDATUL LOR ARE UN SFÂRȘIT
Poate că cea mai mare eroare a clasei politice românești este tocmai această impresie că puterea este permanentă.
Nu este.
Niciun guvern nu este etern.
Niciun partid nu este etern.
Niciun președinte nu este etern.
Niciun ministru nu este indispensabil.
Nicio majoritate parlamentară nu este garantată pentru totdeauna.
Dar România rămâne.
Iar după ce politicienii pleacă din funcții, cetățenii rămân cu facturile, cu taxele, cu pensiile, cu salariile, cu datoriile publice, cu infrastructura, cu spitalele, cu școlile și cu consecințele deciziilor luate de cei care au avut temporar puterea.
De aceea, orice politician ar trebui să intre într-o funcție publică având permanent în minte un adevăr simplu: nu va rămâne acolo pentru totdeauna și, într-o zi, cineva va trebui să judece rezultatele mandatului său.
Aceasta este esența responsabilității politice.
NU CEREM MINUNI. CEREM SĂ NU MAI FIM MINȚIȚI
Românii nu cer guvernări perfecte.
Nicio societate democratică nu le poate avea.
Nu cerem politicienilor să elimine peste noapte deficitul, inflația, corupția, birocrația și toate problemele acumulate în decenii.
Cerem însă ceva mult mai simplu și, poate tocmai de aceea, mult mai greu de oferit:
coerență între cuvânt și faptă.
Cerem ca promisiunea electorală să fie tratată cu respect.
Cerem ca legea să fie previzibilă.
Cerem ca sacrificiul să fie distribuit echitabil.
Cerem ca statul să înceapă reforma de la propria structură înainte de a reforma buzunarul cetățeanului.
Cerem ca sinecurile și privilegiile nejustificate să nu fie protejate sub pretextul interesului public.
Cerem transparență asupra banului public.
Cerem dialog social real.
Cerem explicații atunci când drepturile sau mecanismele prevăzute anterior sunt modificate.
Cerem ca președintele, Guvernul și Parlamentul să înțeleagă că mandatul electoral nu este un certificat de imunitate politică.
Și cerem, mai presus de toate, ca România să înceteze să fie tratată ca o societate căreia i se poate cere la nesfârșit să plătească pentru ineficiența celor care o administrează.
ACEASTA NU ESTE O CHEMARE LA REVOLTĂ. ESTE O CHEMARE LA MEMORIE.
Să ne amintim cine a promis.
Să ne amintim ce s-a promis.
Să comparăm promisiunea cu rezultatul.
Să întrebăm cât a costat.
Să întrebăm cine a beneficiat.
Să întrebăm cine a plătit.
Să cerem documente, cifre, explicații și responsabilitate.
Să folosim instrumentele pe care o democrație ni le pune la dispoziție: votul, presa liberă, justiția, instituțiile de control, dreptul la informație, protestul pașnic și, poate cel mai important dintre toate, refuzul de a uita.
Pentru că memoria electorală este una dintre cele mai puternice arme pașnice ale cetățeanului.
Politicianul trebuie să știe că promisiunea făcută astăzi va fi judecată mâine.
Guvernul trebuie să știe că o decizie luată astăzi va avea un cost politic atunci când cetățeanul va merge din nou la urne.
Președintele trebuie să știe că funcția nu îl așază deasupra societății, ci îl obligă să răspundă în fața ei.
Iar partidele trebuie să înțeleagă faptul că România nu este proprietatea lor electorală.
ROMÂNIA NU ESTE A LOR. ROMÂNIA ESTE A NOASTRĂ.
A celor care muncesc.
A celor care plătesc.
A celor care au construit.
A celor care au apărat-o.
A celor care au rămas atunci când alții au plecat.
A celor care încă mai cred că această țară poate deveni ceea ce merită să fie.
Și tocmai de aceea, este timpul ca relația dintre cetățean și stat să fie reașezată pe un principiu pe care politica românească pare să îl uite prea des:
puterea nu este un privilegiu, ci o responsabilitate; funcția nu este o recompensă, ci o obligație; bugetul nu este averea guvernului, ci banul contribuabilului; iar votul nu este o renunțare la drepturi, ci mandatul temporar prin care cetățeanul încredințează puterea unor oameni pe care îi poate, la un moment dat, trimite acasă.
Poate că România nu are nevoie, în primul rând, de încă o promisiune electorală.
Poate că nu mai are nevoie nici de încă un slogan.
Poate că are nevoie de ceva mult mai simplu și mult mai greu de obținut:
o clasă politică ce înțelege că puterea are un termen de expirare, dar consecințele deciziilor sale pot dura generații.
Iar dacă cei care conduc această țară au uitat pentru cine guvernează, societatea are obligația să le reamintească.
Nu prin violență.
Nu prin ură.
Nu prin extremism.
Ci prin vot, prin voce, prin presă, prin lege și prin memorie.
Pentru că într-o democrație adevărată, cetățeanul nu trebuie să se teamă de stat.
Statul trebuie să se teamă, în permanență, de judecata cetățeanului.
Iar această judecată nu se face prin zgomotul unei zile, ci prin memoria unei societăți care a învățat, în sfârșit, să nu mai uite cine a promis, cine a decis, cine a beneficiat și cine a plătit.