România în fața viitorului strategic: de la dezbaterea tehnică la reziliența națională

Cuvânt înainte

Am descoperit articolul generalului de brigadă Terje Bruøygard, Comandant al Brigăzii Nord din Norvegia, în timp ce reflectam asupra dialogului actual privind securitatea și apărarea în România. Îl cunosc pe generalul Bruøygard din perioada în care a urmat Senior Course 141, Committee 5, iar rigoarea și onestitatea intelectuală a analizei sale m-au determinat să aprofundez perspectivele propuse într-un context strategic foarte diferit de cel norvegian.

Textul original, publicat pe Stratagem sub titlul „Stiller vi de riktige spørsmålene i den norske sikkerhets- og forsvarsdebatten?”, ridică o întrebare fundamentală: dacă dezbaterea națională despre apărare pornește de la premisele corecte. Această întrebare este la fel de relevantă – dacă nu chiar mai relevantă – pentru România. Pornind de la ideile autorului, am analizat critic premisele și concluziile sale și am adaptat lecțiile esențiale la realitățile românești, formulând recomandări de politică publică menite să contribuie la o abordare mai coerentă, mai realistă și mai robustă a securității naționale.

Introducere: războiul și falsa confortabilitate a dezbaterii românești despre apărare

Războiul este, în esență, o confruntare a voințelor. Actorii implicați își evaluează reciproc punctele forte și vulnerabilitățile și dezvoltă capacități menite să producă avantaj nu doar fizic, ci și cognitiv. Scopul atacatorului este impunerea unei schimbări strategice pe care adversarul nu ar accepta-o în condiții normale; scopul apărătorului este refuzul acestui rezultat și protejarea intereselor fundamentale ale statului.

De mii de ani, teoria și practica militară gravitează în jurul acestei dialectici. Cu toate acestea, dezbaterea românească despre apărare rămâne, în mare măsură, una administrativ-bugetară, nu strategică. Discutăm sume, programe de achiziții, procente din PIB și calendare de livrare, dar evităm sistematic întrebarea centrală:

Cum ar arăta, în realitate, un război purtat pe teritoriul României și ce ar presupune el pentru stat, societate și populație?

România, asemenea Norvegiei, afirmă oficial că trebuie să se pregătească pentru posibilitatea unui conflict major. Diferența esențială este că, spre deosebire de statele nordice sau de Polonia, acest discurs nu este internalizat social și nici tradus coerent în politici publice transversale.

Cultura strategică românească și iluzia distanței față de război

Un element-cheie al textului original este comparația dintre Polonia și Norvegia în raport cu memoria istorică a războiului. Adaptată la România, această observație devine incomodă.

România:

• a suferit pierderi umane și teritoriale masive în secolul XX;
• a fost teatru de operațiuni, zonă de tranzit și stat satelit;
• a experimentat ocupația, bombardamentele strategice și colapsul instituțional.

Cu toate acestea, memoria strategică a acestor experiențe a fost fragmentată: fie ideologizată în perioada comunistă, fie diluată după 1990 de iluzia „sfârșitului istoriei” și de protecția implicită oferită de NATO.

Rezultatul este o percepție publică distorsionată:

• războiul este perceput ca un eveniment îndepărtat și abstract;
• securitatea este delegată aproape integral alianței;
• reziliența națională este redusă la reacții punctuale, nu la un proiect de stat.

Această disonanță contribuie la explicația faptului că România, deși stat de frontieră NATO, discută rareori în mod serios despre pierderi, sacrificii, uzură și continuitatea funcțiilor statului în condiții de conflict prelungit.

Perseverența strategică: marea temă absentă din gândirea de apărare a României

O contribuție majoră a articolului norvegian este mutarea accentului de la reacția rapidă la rezistența pe termen lung. Această mutare este vitală pentru România, un stat de frontieră NATO, cu adâncime strategică limitată și vulnerabilități structurale semnificative.

Războaiele moderne:

• nu sunt scurte;
• nu sunt decisive în sens clasic;
• se transformă rapid în conflicte de uzură militară, economică și societală.

Pentru România, problema nu este doar capacitatea de a reacționa în primele 72 de ore, ci:

• capacitatea de a susține efortul militar luni sau ani;
• capacitatea de a înlocui pierderile de personal și echipament;
• capacitatea statului de a funcționa sub stres continuu.

În prezent, aceste subiecte sunt aproape absente din dezbaterea publică. Discutăm platforme, nu rezerve; achiziții, nu capacități de regenerare; interoperabilitate, nu sustenabilitate.

Călcâiul lui Ahile al apărării totale în România

Conceptul de „apărare totală”, promovat în special în statele nordice și compatibil cu abordările NATO, presupune menținerea a șapte funcții critice ale societății. Aplicarea acestui cadru la realitățile României evidențiază vulnerabilități structurale majore:

1. Continuitatea guvernării – dependentă de infrastructuri centralizate și de decizie politică fragilă.
2. Energia – rețele vulnerabile, capacitate limitată de reparație rapidă, dependențe critice.
3. Ordinea publică – deficit cronic de personal și echipamente în structurile MAI.
4. Alimente și apă – absența stocurilor strategice reale și a planurilor logistice de criză.
5. Gestionarea victimelor în masă – un sistem sanitar nepregătit pentru afluxuri majore.
6. Comunicațiile – infrastructură civilă expusă atacurilor cibernetice și fizice.
7. Transportul – noduri logistice insuficient protejate și redundanțe limitate.

România funcționează încă pe principiul „just-in-time”, într-un mediu strategic în care adversarii gândesc în termeni de interdicție sistemică.

De la documente strategice la capacitate reală de execuție

Strategiile României identifică, în general, corect amenințările. Problema nu este analiza, ci incapacitatea de a o traduce în planuri operaționale multisectoriale, cu resurse, responsabilități și scenarii clare.

Avem:

• strategii;
• doctrine;
• concepte.

Nu avem:

• planuri publice de regenerare a capacităților;
• exerciții reale de continuitate guvernamentală;
• o dezbatere onestă despre costurile umane ale unui conflict.

Rezultatul este o dezbatere instrumentală, nu strategică – exact critica formulată în articolul norvegian și perfect aplicabilă României.

Care este „teoria victoriei” a României?

Aceasta este întrebarea fundamentală pe care România evită să o formuleze explicit. „Teoria victoriei” este utilizată aici în sens strategic, nu retoric sau politic.

Adaptând modelul prezentat în articol, pot fi identificate trei niveluri:

1. Descurajarea credibilă – suficientă pentru a preveni agresiunea directă.
2. Decizia rapidă prin Alianță – ipoteza unui conflict scurt, intens, cu escaladare controlată.
3. Războiul de uzură – scenariul cel mai probabil, dar cel mai puțin pregătit.

România este relativ bine poziționată în primele două niveluri, în măsura în care NATO funcționează perfect. În al treilea scenariu apar însă întrebări incomode:

• cât timp poate funcționa statul;
• cât poate rezista societatea;
• cât de repede se erodează voința politică.

Concluzie: A ne imagina războiul pentru a-l preveni

Adevărata lecție a articolului norvegian este că refuzul de a imagina războiul nu îl face mai puțin probabil, ci mai devastator.

Pentru România, pasul critic nu este încă o strategie, ci:

• construirea unui lanț valoric al rezilienței naționale;
• integrarea economiei, industriei, apărării și populației într-un proiect coerent;
• acceptarea faptului că securitatea presupune costuri reale, nu doar bugete abstracte.

Primul pas este intelectual și politic: să îndrăznim să discutăm deschis despre cum ar putea arăta un război, ce am putea pierde și ce trebuie construit acum pentru a nu pierde totul atunci.

Recomandări de politică publică pentru consolidarea rezilienței naționale a României

Premisă strategică

România trebuie să pornească de la o realitate inconfortabilă, dar esențială: un conflict major nu va fi scurt, nu va fi lipsit de pierderi și nu va afecta exclusiv forțele armate. În acest context, termenii „conflict major”, „conflict prelungit” și „război de uzură” sunt utilizați complementar pentru a descrie aceeași realitate strategică. Politica de securitate trebuie să devină un proiect de stat integrat, orientat spre reziliență și perseverență strategică.

1. Instituționalizarea rezilienței naționale

Recomandare: Crearea unui Cadru Național pentru Reziliență și Apărare Totală sau extinderea mecanismelor existente, sub coordonarea CSAT, într-un format civil-militar.

2. Planificarea explicită a unui conflict de uzură

3. Reconstrucția rezervei strategice naționale

4. Reforma resursei umane pentru apărare

5. Capacitatea statului de a funcționa sub atac

6. Integrarea industriei naționale

7. Comunicarea onestă cu populația

Concluzie finală

România nu are nevoie de mai multe strategii, ci de coerență, asumare și capacitate de execuție. Apărarea națională nu este exclusiv responsabilitatea armatei, iar securitatea nu poate fi externalizată integral alianțelor.

Adevărata descurajare începe acolo unde statul și societatea demonstrează că pot rezista, repara și continua să funcționeze chiar și în cele mai nefavorabile condiții.

Sursă: Stratagem – articolul generalului de brigadă Terje Bruøygard, „Stiller vi de riktige spørsmålene i den norske sikkerhets- og forsvarsdebatten?”