O întrebare incomodă despre transformarea serviciului militar într-o relație contractuală.

Să fim clari de la început: rezervistul voluntar român nu este, juridic, un mercenar.

Este un militar cu statut reglementat prin lege, integrat în structurile de apărare ale statului și supus obligațiilor militare. Faptul că primește o remunerație nu îl transformă automat în mercenar. Dreptul internațional stabilește o definiție mult mai strictă și cumulativă pentru această categorie.

Dar întrebarea FRONTLINE INSIGHT nu este una strict juridică.

Este una despre natura serviciului militar.

Pentru că, dincolo de definiții, trebuie să ne întrebăm:

Ce mai înseamnă să servești patria atunci când disponibilitatea militară este transformată într-un contract remunerat?

România a creat sistemul rezervistului voluntar tocmai pentru a crește atractivitatea serviciului militar. Remunerația a fost majorată, inclusiv pentru perioadele în care rezervistul nu participă la instruire sau la misiuni.

Din punct de vedere administrativ și al managementului resurselor umane, logica este perfect explicabilă.

Armata are nevoie de oameni.

Oamenii au nevoie de venituri.

Statul oferă bani pentru disponibilitate, instruire și executarea unor obligații militare.

Simplu.

Dar armata nu este o companie de recrutare.

Iar soldatul nu este un simplu prestator de servicii.

PATRIOTISMUL NU SE MĂSOARĂ ÎN LEI

Militarul profesionist este plătit.

Și este normal să fie plătit.

Nu remunerația este problema.

Problema apare atunci când remunerația devine principalul argument pentru asumarea statutului de militar.

Pentru că există o diferență fundamentală între:

„Sunt militar pentru că aceasta este profesia și vocația mea”

și

„Sunt disponibil militar atât timp cât condițiile contractuale și financiare îmi convin.”

Prima formulă construiește o instituție militară.

A doua construiește o forță de muncă militarizată.

Diferența poate părea subtilă.

În realitate, este enormă.

ȘI TOTUȘI, DE CE „MERCENARIAT”?

Pentru că termenul provoacă.

Nu pentru că rezervistul voluntar ar fi, juridic, mercenar.

Mercenarul, în sensul dreptului internațional umanitar, trebuie să îndeplinească simultan mai multe condiții: să fie recrutat special pentru a lupta, să participe direct la ostilități, să urmărească în esență câștigul privat, să primească o remunerație substanțial superioară celei oferite militarilor comparabili și, între altele, să nu fie membru al forțelor armate ale unei părți la conflict.

Prin urmare, rezervistul voluntar român nu trebuie etichetat juridic drept mercenar.

Dar putem folosi termenul ca metaforă pentru o întrebare de fond:

Cât de mult poate fi comercializat serviciul militar înainte ca însăși cultura militară să înceapă să se schimbe?

MILITARUL NU ESTE DOAR UN OM CARE POARTĂ UNIFORMĂ

Uniforma înseamnă obligații.

Înseamnă disciplină.

Înseamnă ierarhie.

Înseamnă disponibilitatea de a executa misiuni în condiții în care un angajat obișnuit poate spune pur și simplu „nu”.

Înseamnă, în ultimă instanță, acceptarea riscului de a-ți pune viața în serviciul comunității și al statului.

De aceea, statul trebuie să fie atent.

Dacă dorește rezerviști, trebuie să le ofere respect, instruire, echipare, protecție juridică și o remunerație corectă.

Dar nu trebuie să creeze iluzia că apărarea națională poate fi construită asemenea unei platforme de recrutare:

„Plătim pentru disponibilitate. Cine oferă mai mult, primește oameni.”

Apărarea națională nu este Uber.

DAR EXISTĂ ȘI O ALTĂ PROBLEMĂ

Ce se întâmplă cu rezervistul voluntar atunci când statul îi cere să își asume riscul suprem?

Contractul spune cât primește.

Legea spune când poate fi chemat.

Regulamentele spun ce trebuie să facă.

Dar cine îi explică de ce?

Pentru că un militar adevărat nu luptă doar pentru soldă.

Luptă pentru camarazii săi.

Pentru unitatea sa.

Pentru misiune.

Pentru cei de acasă.

Pentru țara pe care a jurat să o apere.

Această motivație nu poate fi cumpărată printr-un procent din solda de funcție.

REZERVA ARMATEI SAU „ARMATA LA CERERE”?

Aici este adevărata dezbatere.

Rezervistul voluntar poate reprezenta o soluție foarte bună pentru România.

Într-un context de securitate deteriorat, o rezervă instruită, disponibilă și integrată în planurile de apărare este indispensabilă.

Dar sistemul trebuie construit astfel încât să producă militari pregătiți, nu doar persoane remunerate pentru disponibilitate.

Trebuie să producem:

reziliență militară, nu doar contracte;
coeziune, nu doar remunerație;
loialitate instituțională, nu doar disponibilitate;
capacitate de luptă, nu doar efective pe hârtie.

Pentru că într-o situație de criză nu vom afla cât de bine funcționează un contract.

Vom afla cât de bine funcționează omul din spatele contractului.

Iar atunci întrebarea nu va mai fi:

„Cât este plătit?”

Ci:

„Va rămâne?”

CONCLUZIA FRONTLINE INSIGHT

Nu, rezervistul voluntar nu este mercenar.

Dar nici nu trebuie să transformăm serviciul militar într-o simplă relație comercială.

Patriotismul poate fi remunerat.
Profesionalismul trebuie remunerat.
Riscul trebuie remunerat.

Dar loialitatea față de țară nu poate fi cumpărată.

Dacă România vrea o rezervă militară credibilă, trebuie să construiască mai mult decât un sistem de stimulente financiare.

Trebuie să construiască o cultură militară.

Pentru că într-o zi, când alarma nu va mai fi un exercițiu, ci realitate, statul nu va întreba:

„Cât ai primit?”

Va întreba:

„Ești gata?”

Iar răspunsul la această întrebare nu se află în contract.

Se află în caracter.