Cazul ROMATSA, făcut public în aceste zile, ridică o întrebare mult mai importantă decât valoarea unei singure prime de pensionare:

Cine beneficiază, în realitate, de întreprinderile statului?

Un fost angajat ROMATSA a primit la pensionare un ajutor brut de 2.771.040 de lei, echivalentul a aproximativ 532.000 de euro. Este cea mai mare primă de pensionare acordată de regie în perioada 2024–2026. În aceeași perioadă, ROMATSA a plătit ajutoare pentru pensionare de aproximativ 104,6 milioane de lei, către 97 de persoane, potrivit datelor publicate în presa zilei și confirmate în ceea ce privește limitele individuale de către ROMATSA.

În 2024, 43 de angajați au primit împreună 38,43 milioane de lei.

În 2025, alți 42 de angajați au primit 46,7 milioane de lei.

În 2026, până la momentul raportării, 12 persoane au primit 19,45 milioane de lei.

Media rezultată este spectaculoasă: aproximativ 172.000 de euro pentru pensionarul din 2024, 214.000 de euro pentru cel din 2025 și aproximativ 312.000 de euro pentru cei pensionați în 2026.

Dar problema nu este existența unei prime de pensionare.

Problema este dimensiunea sistemului de privilegii care poate fi construit într-o întreprindere publică.

Nu este vorba doar despre ROMATSA

ROMATSA este un caz care permite să vedem mecanismul în toată complexitatea lui.

O întreprindere publică poate avea angajați indispensabili, foarte bine pregătiți și remunerați corespunzător responsabilității lor. În cazul controlorilor de trafic aerian, de exemplu, există argumente obiective pentru salarii ridicate: responsabilitate extremă, pregătire specializată, selecție severă, stres operațional și consecințe potențial catastrofale ale erorilor.

Dar de aici până la o primă individuală de peste jumătate de milion de euro există o distanță pe care societatea are dreptul să o examineze.

Mai ales atunci când vorbim despre o întreprindere publică.

ROMATSA afirmă că se autofinanțează din tarifele percepute companiilor aeriene și că aceste tarife sunt stabilite în cadrul reglementărilor europene pentru recuperarea costurilor serviciilor de navigație aeriană. Prin urmare, nu este corect să spunem simplist că cei 532.000 de euro provin direct din taxele plătite de contribuabil.

Dar nici această explicație nu închide discuția.

Pentru că întrebarea fundamentală rămâne:

cine stabilește nivelul acestor beneficii, în interesul cui și în baza căror criterii de performanță și echitate?

Cum se transformă compania publică într-un sistem de privilegii

Documentele financiare oficiale ale ROMATSA demonstrează că beneficiile de pensionare sunt prevăzute în contractele colective de muncă și sunt recunoscute contabil.

În 2022, regia avea constituit un provizion de aproximativ 570,6 milioane de lei pentru beneficiile postangajare ale salariaților.

În 2023, provizionul crescuse la aproximativ 634,6 milioane de lei.

Documentele explică faptul că beneficiile sunt calculate în funcție de vechime și categoria profesională și includ plăți la pensionare, precum și bonusuri jubiliare.

Așadar, nu avem de-a face cu un accident contabil sau cu o plată improvizată.

Avem un sistem instituționalizat de beneficii.

Iar aici începe adevărata problemă.

Într-o economie privată, acționarul își asumă direct costul privilegiilor acordate angajaților. Dacă o companie plătește bonusuri exagerate și își distruge competitivitatea, acționarul suportă pierderea.

În cazul unei întreprinderi publice, situația este diferită.

Proprietarul ultim este statul.

Iar statul reprezintă, în ultimă instanță, societatea.

De aceea, orice beneficiu disproporționat într-o companie publică trebuie analizat nu numai prin prisma legalității sale, ci și prin prisma eficienței economice, a proporționalității și a interesului public.

Sinecura nu înseamnă neapărat un salariu fără muncă

În România există tendința de a folosi termenul „sinecură” exclusiv pentru un post în care cineva nu muncește.

Este o definiție prea îngustă.

O sinecură poate fi și un sistem în care o poziție publică oferă beneficii disproporționate față de responsabilitate, performanță și valoarea economică produsă, în schimbul apartenenței la o anumită rețea instituțională sau politică.

În acest sens, adevărata problemă a statului român nu este doar cine ocupă un post.

Este ce beneficii poate genera acel post.

Un loc într-un consiliu de administrație.

O funcție de director.

Un contract de mandat.

O indemnizație.

Un bonus.

O primă de pensionare.

O pensie ocupațională.

Un loc pentru un apropiat.

Un loc pentru un fost politician.

Un loc pentru un om care trebuie recompensat după terminarea mandatului politic.

Fiecare dintre acestea poate fi legal în sine.

Dar atunci când se multiplică într-o rețea, apare fenomenul pe care societatea îl percepe drept capturarea întreprinderii publice.

Politicul nu trebuie să pună mâna pe casierie pentru a controla banii

Aceasta este una dintre cele mai importante confuzii din dezbaterea publică.

Capturarea unei companii de stat nu înseamnă neapărat că un politician intră în sediu și scoate bani din casierie.

Mult mai eficient este să controlezi mecanismul prin care se distribuie beneficiile.

Cine numește consiliul de administrație?

Cine numește directorul?

Cine aprobă strategia?

Cine negociază sau influențează contractele colective?

Cine stabilește obiectivele de performanță?

Cine decide remunerațiile?

Cine poate numi oameni în poziții-cheie?

Cine îi poate recompensa ulterior?

Acesta este motivul pentru care guvernanța întreprinderilor publice este esențială.

Legislația românească privind guvernanța corporativă încearcă tocmai să limiteze această zonă de discreționar: OUG 109/2011 stabilește reguli privind selecția, mandatele și remunerarea administratorilor și directorilor, iar legislația prevede inclusiv publicarea politicilor și beneficiilor acordate conducerii.

Problema este că existența regulilor nu garantează automat și calitatea guvernanței.

Întrebarea care trebuie pusă: cine a negociat privilegiul?

În cazul ROMATSA, explicația juridică este relativ simplă: beneficiile sunt prevăzute în contractele colective de muncă.

Dar aceasta generează o întrebare economică și politică mult mai interesantă:

Cine a negociat aceste beneficii și cine a evaluat dacă ele sunt sustenabile?

Dacă un contract colectiv permite unei persoane să primească peste jumătate de milion de euro la pensionare, nu este suficient să spunem:

„Este prevăzut în contract.”

Legalitatea este nivelul minim al discuției.

Societatea are dreptul să întrebe:

care este justificarea economică?

care este raportul dintre contribuția angajatului și beneficiu?

există asemenea scheme în statele europene comparabile?

ce impact au asupra costurilor companiei?

cine a aprobat mecanismul?

care este valoarea totală a obligațiilor viitoare?

ce criterii de performanță există?

cât din beneficiu este justificat de natura specială a activității?

unde se termină recompensa legitimă și unde începe privilegiul?

Acestea sunt întrebări legitime într-un stat democratic.

Statul român are o problemă mai mare decât salariile

Problema reală este arhitectura statului.

În România, companiile publice au devenit, de-a lungul timpului, unul dintre locurile în care politica poate converti influența în beneficii materiale.

Nu neapărat prin furt.

Nu neapărat prin încălcarea explicită a legii.

Ci printr-un mecanism mult mai sofisticat:

control politic → numiri → influență administrativă → beneficii → fidelizare → noi numiri.

Este un circuit care poate funcționa chiar și atunci când fiecare document individual pare legal.

De aceea, lupta împotriva sinecurilor nu poate fi redusă la eliminarea câtorva posturi.

Trebuie rupt mecanismul.

Întreprinderea publică nu trebuie să fie recompensa partidului

O companie de stat nu este proprietatea partidului aflat la guvernare.

Nu este nici proprietatea ministrului.

Nu este proprietatea directorului.

Nu este proprietatea sindicatului.

Nu este proprietatea angajaților.

Este un activ public administrat în interesul statului și, indirect, al cetățenilor.

În consecință, funcția într-o asemenea companie trebuie să fie o responsabilitate profesională, nu o recompensă politică.

Iar remunerația trebuie să fie legată de:

competență + responsabilitate + performanță + rezultate + risc profesional.

Nu de:

partid + relații + loialitate + vechime politică + apropiere personală.

De ce cazul ROMATSA trebuie să provoace o dezbatere națională

Cei aproximativ 20 de milioane de euro acordați în perioada analizată unui număr de 96 de pensionari reprezintă, în sine, o sumă importantă. Dar valoarea simbolică este și mai mare.

Pentru că România este o țară în care milioane de oameni își calculează veniturile în sute sau mii de lei.

În acest context, o primă de pensionare de 2,77 milioane de lei transmite un mesaj extrem de puternic.

Nu neapărat că suma este ilegală.

Ci că există în România insule instituționale în care raportul dintre muncă, risc, performanță și recompensă poate deveni radical diferit de cel experimentat de majoritatea populației.

Iar dacă astfel de insule sunt conectate la mecanisme de numire politică, administrație publică și contracte colective negociate în interiorul unor entități controlate de stat, avem o problemă de guvernanță publică, nu doar o problemă salarială.

România nu are nevoie de mai puțini bani în companiile de stat. Are nevoie de mai puțini bani distribuiți discreționar.

Aceasta este diferența esențială.

Un controlor de trafic aerian competent trebuie plătit corespunzător responsabilității sale.

Un inginer cu o calificare rară trebuie plătit competitiv.

Un manager performant trebuie recompensat pentru rezultate.

Dar niciun sistem public nu ar trebui să permită ca beneficiul să devină mai important decât performanța, iar funcția să devină mai importantă decât rezultatul.

România nu trebuie să elimine remunerația bună din companiile strategice.

Trebuie să elimine privilegiul netransparent, recompensa politică și captura instituțională.

Pentru că diferența dintre o companie publică performantă și o sinecură colectivă nu este întotdeauna vizibilă în organigramă.

Uneori este vizibilă abia în momentul în care cineva pleacă.

Și primește 532.000 de euro pentru a închide ușa în urma lui.

Aceasta este întrebarea pe care cazul ROMATSA o pune României:Cât valorează, de fapt, o funcție într-o companie a statului și cine are dreptul să stabilească prețul privilegiului?